Artex

Înainte să fie statul fiert că poporenii nu fac suficient sport erau mai multe trasee turistice marcate, mai multe cabane, mai multe trenuri cu care să ajungi și să pleci din zonele respective și, în sfârșit, mai toate școlile aveau terenuri de fotbal în aer liber fără acces îngrădit. Pe jos era un bitum primitiv, adică nici măcar neted… măcar era și avea două porți + patru coșuri de baschet.

Chestia cu bitumul ăla e că, pe de o parte era foarte rapid, mușcai bine din el, pe de altă parte mușca și el bine de tot din tine. Și nu credeți că mergea cineva acolo să se menajeze. Se juca și se „intra” ca pe gazon: am plătit dijmă din genunchi, coate, șolduri, patru degete luxate…

Teren din ăsta cu pernuțe de salon a apărut abia târziu, spre 2000, când au catadicsit să reconstruiască și să redeschidă Școala 2 zgâlțâită bine de cutremurele din ’77 și ’91. A fost mare rumoare-n oraș, a venit și Marga la deschidere. Scump de închiriat și complet neinteresant.

Baschet se juca mai rar, mai mult prin orele de sport (cel puțin ce-am făcut noi la ora de sport a fost exclusiv baschet și-am avut chiar o echipă cu prestații frumoase la nivel național), în afara lor, însă, fotbalul se insinuase cvasiubicuu.

Nu puteai găsi un teren de sport unde să nu se joace măcar un mălai la o singură poartă: adicătelea unul stătea portar, și doi sau patru sau șase (uneori și număr impar dacă erau forțele disproporționate) montau două echipe ce se duelau. Apoi trecerea altul în poartă și tot așa, afară doar de situațiile când portarul era unul de „carieră” și juca din plăcere (ăștia erau greu al draimii de bătut).

În serile lungi de vară, însă, terenul era preluat cu totul de fotbaliatori: români, țigani, uneori cu diferențe de vârstă destul de mari, adunați grămadă și câte 25-30, făceam campionate: 10 minute sau câștigătorul la masă, nu mai mult de 2-3 meciuri înșirate chiar dacă tot câștigai. În mare sistemul mergea uns afară de recalcitranții ocazionali și, în general, dacă nu înțelegeau de vorbă bună se rezolva c-o cafteală scurtă și eficientă, apoi jocul continua până să vie proto-comunitarii, adică gardienii publici.

Minge? Păi mai aveam nevoie de minge? Nu știți vorba: ai n-ai mingea dai la poartă? Totuși mereu se găsea cineva cu minge, uneori și mai mulți. Dă-o bă-ncoa să vedem ce poate fiecare, în general unul mai respectat le testa și alegea: asta bă, aruncă gunoiul ăla. Era totuși teren de fotbal, nu școală de fete, deci vă puteți imagina ce repertoriu de triluri colorate răsuna de-acolo.

Iar pe-atunci, deși mingea cea mai întâlnită era cea de cauciuc – mai bun ori mai puțin bun – se mai găsea câte unul mai cu cheag să pună la bătaie un Artex. Mingea Artex – Winner Artex – a fost un obiect mult râvnit în copilăria noastră: cusută din petice albe și negre de piele naturală, dădeai în ea și fugea ca din pușcă; de-o prindeai în poartă o țineai minte pe viață.

Puțini și-o permiteau, și mai puțini veneau cu ea pe bitum – nu ținea o vară oricât era de bună și-n stadiul final de degradare zburau câte două petice din ea la un șut. Apoi mai erau imitațiile, alea se duceau dracu imediat. Și, în sfârșit, revenim la cele de cauciuc – ieftine, dar nemuritoare.

Cauciucul prost nu se lăsa umflat prea tare și pleca din picior cum voia el nu cum voiai tu, ba mai făcea și gâlci. Trebuia cumva să simți materialul, știți ce zic? Dacă nu te pricepeai luai un gașper mai dibaci să ți-o aleagă, îi dădeai de-nghețată și toată lumea era fericită. Cu puțin noroc o mai și negocia pentru tine (hai bă, că e văru’meu și e pârlit – mențiune redundantă, aproape toată lumea era pârlită!).

Am avut la un moment dat un noroc monumental – după ce am strâns cu greu 100.000 de lei, am prins una perfectă: cauciuc gros, aproape perfect rotundă, lua efect frumos, se umfla beton, n-a făcut gâlci. Atâta doar că fu o minge de care n-am prea avut parte.

Încă din prima zi a sărit în curtea cuiva, gardul dând chiar spre Spatele Blocului, unde ne jucam când nu eram pe teren la Școală. În acea curte era un dulau, iar din curtea dulăului n-a ieșit minge nespartă.

Vreo patru ore am stat planton: cum îi venea vreo idee, cum primea o piatră, iar pietrele mele erau mai multe ca ideile lui. În cele din urmă, o venit stăpânul și mi-o dat mingea. Avea simțul umorului, era băiat de gașcă și nu s-a opărit zărind bolovanii zăcând ritualic lângă minge. Dulăul a rămas cu ideile.

Mai apoi, jucând fotbal cu niște cumetri de-o seamă cu mine, a picat o mare oaste de țigănet peste noi și ne-a dat la o parte. Nu atât asta era problema (noastră și a lor), cât faptul că acum n-aveau minge și mi-au luat-o pe-a mea (băiatu, băiatu…). Jupânii mei au sublimat ca gheața și m-au lăsat singur. Am zis că m-or bate, nu m-or bate, fără minge nu plec.

Și-am stat după hăndrălăii ăia de-mi păreau mie tartorii mai mari, precum cocoșul din Punguța cu doi ani. Cum a fost, cum n-a fost, c-am scăpat de trozneală, deși era s-o-ncalț de vreo două ori. I-am amețit din vorbe cum am putut și până la urmă, ca să scape de mine, mi-au dat mingea.

– Dar ia stai mă, vino un pic!
– Ai ceva bani la tine?
– N-am
– Ia scoate buzunarele!
– N-are bă (către ceilalți), fumezi și tu mâine.

În următorii ani, tartorul de mi-a dat drumul mi-a ieșit precum destinul în cale, răsărit de fiecare dată parcă din pământ. Bă, dacă se ia careva de tine tu vii la mine. Draima știe ce i-am zis atunci de s-a dat așa serviabil, poate nu mai vorbise nimeni cu el pe bune…

La vreo două zile după, tot pe teren, eram vreo patru și-am pus de-un mălai. Mingea la colegul de echipă, liber-aici, pasă-șut și… o-nfige direct în primul fier. Ce să mai vulcanizezi, că din dânsa minge tot nu mai scoteai. Zic,

– Frate, mi-o plătești.
– Ți-o plătesc, bă, dar mâine că n-am bani la mine.
– Vin cu tine-acasă și-mi dai banii.

Și mersei, de la Școala 3 taman până la PECO și înapoi. Mi-a dat 100.000 de lei bani peșin, iartă-mă, bă. Ce să-i faci, se mai sparg mingi. Am pus banii cam ca Papillon, nu chiar în găoază, orișicât, la chiloți, că numai acolo nu te controla câte-un garoi ce te vedea mai mic și de capul tău pe stradă.

Cum-necum, ajunsei și-acasă, explicai ce-i cu mingea, arătai banii, iar a doua zi fuga la magazin. Era finalul verii, dădea spre toamnă. Mingea se făcuse 120.000 de lei. Mi-am permis alta abia primăvara viitoare, dar mai mereu, așa cum am zis, aveam rotație…