Instantanee din Godeanu (II)
Culmea Principală. Platforma Borăscu. Retragere pe Bulz
Corturile erau uscate, însă tot am zăbovit două ore - dulci și leneșe - prin tabără. E frumoasă viața de bivuac și merită să o guști mai cu-ncetinitorul așa, chiar și când vremea nu ține cu tine, cu condiția totuși ca specificul turei să o permită.
Când în sfârșit ne-am urnit din loc, am rebrusat ca locomotiva în timidul Punct Roșu, căci era cea mai lesnicioasă cale către Vârful Godeanu și, mai departe, pe Banda Roșie, deci pe culmea principală.
Este un munte din cale-afară de izolat. Limita vestică este parțial accesibilă din valea Cernei, cu unul din traseele mai aproape de zona centrală plecând din Cerna-Sat, la capătul a două ore de condus pe un tronson de drum halucinant de prost.
Extremitatea sa estică, adică urcarea pe plaiul Soarbele, este accesibilă pe un drum rezonabil, DN66A, celebrul drum al lui Băsescu, partea sa reabilitată fiind o splendidă lucrare inginerească. Din păcate, Pidarii Verzi au insistat musai să bage strâmbe proiectului.
Practic, partea cea mai interesantă este complet în afara oricărei forme de circuit turistic (pantele Nordice sunt accesibile tot pe drumuri forestiere dinspre lacul Gura Apelor), ceea ce contribuie decisiv la farmecul masivului, ridicând simultan și dificultăți semnificative: prin lipsa refugiilor (niciunul în zona alpină, niciunul pe rampele sudice, doar două pe rampele nordice, prea jos pentru a fi utile) și mai cu seamă a marcajelor, dispărute sistematic de-a lungul timpului.
Așadar, trebuie compensat prin determinare, echipament, planificare corespunzătoare și un oarecare spirit de aventură. În ciuda unui relief mult mai cuminte decât stâncăriile Făgărașului, se pot scoate bune dividende (încă netaxate) pentru tot efortul pus în operă, nefiind flămânzit de factorul insolit.
Nesocotind farmecul văilor glaciare, Valea Râu-Șes este cu siguranță unul. Platforma Borăscu ar fi un altul, complet opusul masivității: este un șes perfect suspendat la o altitudine medie de 2000 de metri. În teorie, ar fi trebuit să o explorăm mai pe-ndelete, în practică, lucrurile au stat oarecum altfel.
Pe culmea principală cea mai tehnică porțiune ar fi Șaua Mâțului și nici aia nu socot că pune probleme deosebite. Asta nu înseamnă că nu reclamă niciun pic de respect: este un lanț muntos și lung, și lat (sic!), extrage foarte mult efort individual și se cere scotocit pe-ndelete.
Dacă ar fi să-mi aleg un punct preferat, adică dacă mi s-ar pune un pistol la tâmplă și ar trebui s-o fac, poate că ar fi lacul Scărișoara, din motive deopotrivă practice și poetice: dincolo de pitorescul dulce ce ți se lipește de ochi și de suflet, oferă un spațiu excelent pentru corturi, are și niscai surse de apă e și ferit de vânt.
Și cred că mai este ceva: un punct prin care poate fi șuntată urcarea vârfului Micușa. Nu am verificat încă, însă există o potecă dinspre circul Scărișoarei în traverseu pe sub vârf, există potecă și dinspre șaua dintre Galbena și Micușa spre Scărișoara, tot în traverseu, tot pe sub vârf. Logica spune că ar trebui să fie una și aceeași.
Din platoul Scărișoarei, locul unde-și face veacul turma unei stâne cu dulăi orecum sociabili, s-a lipit de noi un pui de ciobănesc. Am fost nevoiți să-l gonim nu că ar fi impietat cu ceva, ci fiindcă, odată trecut pe teritoriul altor stâne, ar fi putut izbucni conflicte foarte violente, așa cum bunăoară se vede după cazul recent al omului agresat în Făgăraș. Aici nu e vorba musai de ce ar trebui să fie, ci de ceea ce e și apoi câinii nu sunt singurele animale din munți ce-și pot reclama teritoriu.
De pe vârful Galbena, la Nord, se desprinde o culme subțire, un vârfeag și două înșeuări, ce leagă platforma Borăscu de culmea principală. Nu este un traseu marcat, este în schimb activ pastoral, deci potecile sunt menținute și chiar foarte bine-nipărite-n teren.
Platforma aceasta e un produs al eroziunii ori poate al unei intempestive retezări c-un iatagan teribil de-ascuțit, mânuit cu maximă iscusință. De sus arată mai degrabă ca un diapazon, cu un braț estic și altul vestic, înconjurată de numeroase circuri glaciare. În plus, prin virtutea poziției, e o lojă foarte bună pentru teatrul Retezatului, Godeanului și Țarcului.
Brațul estic este brăzdat de o mică vale ce-ncepe seacă, valea pârâului Izvorul, mai apoi beneficiind de-un debit generos și o luncă largă și suficient de adâncă încât să poată fi ferită de-o furtună inopinată. Este intens frecventată de ciobani, deci pentru aprovizionarea cu apă am preferat unul din micii săi afluenți de stânga.
Din acea vale, din locul unde-am pus cortul, am suit din pură curiozitate pe versantul drept geografic printr-o mică șa aninată undeva deasupra văii Galbenei (Berhina) cu potențial acces de coborâre către iezerele sale.
Insistând spre gâlma infiripată deasupra am prins și ceva semnal GSM și-am consultat prognoza meteo. Se anunța încă de când am plecat ceva deranj atmosferic și, într-adevăr, se confirma. Pentru mine ziua următoare ar fi trebuit oricum să fie ultima, după măcar un tur până pe Nedeia și înapoi.
Din păcate, prognoza a schimbat planurile, căci nici măcar de-aș fi stat o zi locului dânsele nu s-ar fi putut împlini, frontul persistând următoarele două zile. Astfel, mi-am propus să plec la 6 din tabără. Colegii mei, Renato și Eugen, ar fi trebuit să continue încă două zile, însă până la urmă am stabilit să ne retragem cu toții.
Așadar, la ora 6 eram la drum. Furtuna era anunțată la ora 12, deci scopul era până la 10 să-ncepem coborârea pe cracul Bulzului. Nu era cea mai scurtă, dar era cea mai sigură din cele cunoscute de noi.
Pe la ora 9 deja se puteau observa furtuni izolate-n jur, apoi unite-ntr-una mai măricică pe aliniamentul Oslea Vâlcanului - Piatra Cloșanilor - Vârful lui Stan. Uneori eram stropiți de vântul ce bătea dintr-acolo și numai un noroc a făcut să nu fim prinși în zonă expusă.
Coborârea este lungă și merită să te-ncumeți dacă e prima oară ori dacă nu ai de-ales. De unde se deprinde cracul mai e ceva până la limita pădurii, însă există câteva stâne prin căldările adiacente unde se poate căuta adăpost.
În rest, drumeagul ce duce până jos face de-un parcurs cam plictisitor, tulburat doar de câteva formațiuni stâncoase numite Bisericile din Bulz. Mie-mi par niște babe, ce, în ciuda normelor distanțării sociale și, în general, a prevederilor ordonanțelor militare, se strângeau și încă se strâng la bulz.
La limita pădurii există un sălaș, cel mai probabil o fostă stână. Deși părăsită, nu-mi pare un loc dedicat ascezei: scrijeliturile din exterior și din interior zugrăvesc cumva o istorie a chiolhanurilor pastorale și arată că până și bețivii au momente de grație, reușind să se iscălească, cu nume și dată, în locurile cele mai neprielnice. Amintesc cu reverență, pe această cale pe: Emy, Puiu, Lomen (?), Willy G, Pantera (?), Daniel și, desigur Pula.
Ne-am oprit și noi acolo pentru a ne scoate pelerinele, întrucât ne-ajunseseră primii stropi de ploaie. Am sfârșit prin a face o pauză mai extinsă, ne-am reaprovizionat și cu apă căci până de vale nu se mai găsește și, în tot acest mișmaș am uitat pelerina acolo, neremarcând din prima, întrucât ploaia se oprise.
Mi-am dat seama abia mai jos când a revenit și-a căzut cu mare oaste peste noi. Temperatura a scăzut sub 15 grade, deci am mers doar cu pauze extrem de scurte, fix atât cât durează până te ia tremuriciul. Ne-a ținut așa vreo două ore, o baie binevenită de altfel. La mașini am ajuns și mai uzi, dar de transpirație.
super !