Speciala Parângului (II) - Din nou pe valea Găuri

După toate cele cuvenite dimineții, am pornit la drum pe traseul, excelentul traseu de cruce galbenă, culegând fructe de pădure și bucurându-ne de începutul unei zile ce avea să ne poarte în bazinul Lotrului.

Am lăsat mașina la intrarea pe drumul forestier și de la cabana Aviatorilor am apucat pieptiș pe un drumeag parțial cariat de ape, cu rămășițe rătăcite ale unui marcaj actualmente desființat de cruce albastră, adică absent de pe hărțile actuale. Traseul urcă spre șaua Huluzu, terminându-se lângă un mic lac mai mult adormit decât viu, dar fotogenic în tăcerea lui.

Urcușul prin pădure a fost sufocant, piperat cu muște și căldură, și sărat cu mici bijuterii de lacuri de baraj natural și alte asemenea suprize. La lizieră, sub plaiul Huluzu, am dat peste o stână aparent părăsită, în realitate utilizată după un temei mai aparte: vin acolo la începutul verii și spre mijlocul toameni.

În acel platou de sub vârful Ciobanu unde este înțepenită clădirea stânii, înconjurată de mlaștinișuri, tăuri astupate de lintiță, stuf și speranțe deșarte, toate împrumutând cu dobândă locului o atmosferă instagramabilă. Până-n vârf n-au mai fost decât trei duzini de gâfâieli vârtoase.

Din șa, accesul spre valea Găuri se face apoi aproape la nivel, printr-un traverseu prietenos ce ne-a lăsat direct în fistichiul amfiteatru glaciar, încropit parțial din calcar (etajele inferioare), parțial din roci cristaline (etajul superior), compoziții racordate mai degrabă brusc pe versantul drept georgrafic și subtil pe celălalt.

Substratul calcaros din partea mijlocie și inferioară a văii înseamnă lipsa unor surse de apă, însă acestea pot fi găsite-n partea superioară unde sunt cel puțin trei izvoare cu pâraiele de rigoare ce se unesc ulterior în râul Găuri, pâraie de unde un drumeț însetat se poate alimenta și, de ce nu, lângă care-și poate întinde un bivuac de calitate.

Am ajuns devreme la tabără, lângă același ochi de apă din ajun, unde leneveala de bivuac s-a împletit cu o mică explorare către lacul Găuri. Seceta îl micșorase la jumătate, fără a știrbi câtuși de puțin frumusețea nerafinată a întinderii de grohotișuri cristaline.

Lângă tabără cursul de apă părea, în schimb, puțin afectat de lipsa precipitațiilor, semn al unei obârșii cu suficient cheag cât să facă-n ciuda climatnicilor vecinic îngrijorați. Platforma largă, orientarea spre Nord-Est și vântul de seară au făcut din loc un adăpost aproape ideal pentru noapte.

Dimineața următoare, după un mic dejun copios, am pornit către o șa blândă, cu speranța că vom trece în căldarea Zănoagei. Și așa a fost: o coborâre curată, cu doar câteva pasaje delicate, savurând fiecare pas din poteca ciobănească, precum niște prețioase pagini scrise uitate și succesiv găsite-n podul casei.

Îmbiați de liniștea dimineții, am zăbovit pe malul lacului animat de trepidații fulgurante, reîmprospătându-ne în apa rece și bucurându-ne de lumina dulce abia desprinsă de (și țesută printre) umbrele crestelor.

La Gâlcescu, câteva cârduri de păsăret dădeau plăcută viață peisajului, urcând oarecum în ciuda poteciii de acces surprinzător de prost întreținute pentru un traseu atât de circulat. Să mai văităm apoi că oameni nu fac suficientă mișcare?

Dupa o scurtă dar energică zigzagare prin pădure am trecut Lotrul - eu țopăind peste pietroaie, Renato de-a dreptul prin apă cu tălpile goale - printr-un loc unde chipurile trona cândva o punte. Acum se mai găsește doar un cojocel de vară agățat, poate uitat, într-un copac.

Nu ne-am așezat din prima la drumul de-ntoarecere, ci am oprit la cabana Obârșia Lotrului pentru masa de prânz și-o cafea. Cât am zăbovit pe terasă, a și plouat cât să mai răcorească atmosfera, ceea ce face mâncarea să lunece mai lesne și mai plăcut.

Clipe de preț, majoritatea restului e mut și comutabil.